Poveste terapeutică

Articol scris de Andreea Filipoiu

De la iubire și timp, la timp de iubit

Locul ăsta nu seamănă cu nimic, cu niciun altul. E ciudat, ar putea fi orice, de oriunde. Nici teatru nu e, nici sală de sport nu e, nici temniță, nici teren de joacă, parcă nici bibliotecă, și parcă totuși din toate are câte ceva.

S-a deschis ușa cu zgomot și a intrat o femeie nu atât masivă în greutate, cât masivă prin a fi extrem de expresivă în atitudine.

Avea un nimb, așa, ceva al naibii de hotărât care o urma fidel. Foarte probabil despre oameni din aceștia se vorbește la cursuri când se spune că non-verbalul e 60-80% din ce comunică.

Mă rog, în cazul ei era 99%.

Și nu părea să fie neapărat de bine.

- N-am timp! Dar știți cum vine asta, se pare că nici dvs. nu aveți. Sunt aici ca urmare a plângerii dvs. zilnice (asta cu timpul, își flutură ea mâna dreaptă). Bine, asta e problema dvs. cea mai mică. Cea mai mare e legată de iubire, da?

- Mă simt ca atunci când m-a sunat Maria, i-a răspuns Ina. Maria m-a felicitat și mi-a zis că abonamentul meu e numai bun ca să achiziționez un nou telefon gratuit. Sau, mai bine, unul cu plata la facturarea lunară. Piece of cake, 50 ron pe lună. M-a mai întrebat ce telefon să îmi trimită. Cred că urmau felicitările, doar că eu ador cuvintele, deci le ascult, și timp de secunde am gândit: deși tehnica asta e perfectă, kind reminder cum că tehnica asigură (în viață, ca și în coaching/terapie) doar 15% din reușită, în cel mai fericit caz. Am dat back-back-back și am întrebat-o pe Maria:

-Maria, ce telefon am, varianta gratuită? Cu butoane, mi-a spus ea, însă vă reamintesc că la facturare lunară puteți avea un altul. Ce tare, am completat, de care ați zis că am gratuit? Ea a repetat: cu butoane. Am vrut să întreb câte butoane, însă deja nu mai puteam de râs, nici ea nu era prea departe când i-am mulțumit pentru oferta asta, atât de deosebită.

- Înțelegeți?, a fixat-o Ina pe partenera sa de...spațiu (chiar nu știa ce era locul ăsta, de oriunde).

Habar n-avea dacă Maria era de la compania de telefonie mobilă, însă s-au distrat teribil. După ce a închis a râs în hohote. Curios, exact așa îi vine și acum să facă, deși nu vede oferta.

- O să ne tutuim, de-acord?, spuse apariția. Știu că ești de treabă. La mine în scripte zice că te plângi zilnic, în cea mai mare parte de lipsă de timp, și că strigi frecvent în gura mare, în gând și nu numai, că iubirea a murit.

- M-am liniștit, pentru o clipă am crezut că astea vin din ghicitul în cafea, a precizat Ina. Nici n-ar fi o ofertă rea. Însă, din nou, nu o văd. Nu știu cine ești, nu știu unde suntem și nu înțeleg de ce te iei de mine. Iar iubirea mea e cum nu se poate mai ok și mai vie, e primul mesaj al fiecărei zile; nu se poate să-l fi ratat la știrile dimineții în

globul tău de cristal!

- Nu-nu-nu-nu-nu, răspunse ea, râzând, nu așa merg lucrurile. E foarte simplu: ține-te bine, însă de globul tău de cristal. Cât despre mine, eu nu sunt decât cea care ai putea fi tu.

- Interstellar curat! Sigur ai văzut filmul. Începe să-mi placă de tine, am convingerea că în globul tău apare și știi că e unul din filmele mele preferate. Știi ce, cred că ești un fel de telefon cu butoane din viitor. Încă o dată, cred că era o glumă, asta, cu telefonul. Însă, chiar așa: eu, cea care aș putea fi...eu, cea care aș putea fi, ce aș fi, oare?

S-au privit direct, ochi în ochi (parcă apariția devenea tot mai înaltă, ce bizar! Non-verbal 100%, bate toate studiile!):

- Nu cred că înțelegi. Iubirea moare doar atunci când o ucide cineva. Te-ntreb: din ce rațiuni, oare, ți-ai ucis iubirea? TU. Despre tine vorbim, nu mai contează acum nimeni altcineva. Putem merge înainte, sau putem apela la un telefon cu butoane.

Doar că, nu uita, telefoanele cu butoane sunt doar pentru cei ce se plâng în prezent în timp ce stau blocați bine în trecut. Nu au legătură cu viitorul. Și cu prezentul nici atât.

Asta îți spunea și Maria: hotărăște-te, îl vrei pe cel cu butoane, vrei unul nou, sau te bucuri de cel pe care îl ai? E hilar, într-adevăr, că ai hohotit așa de bine doar ca să te reancorezi, mai apoi, în trecut.

Ina s-a lăsat pe spate, adânc, în scaun. Căutând un confort care nu era de găsit.

Uitându-se la ființa asta, cine o fi ea să fie, și încercând să afle rapid un răspuns.

- Sigur tu ești eu, numai eu pot spune lucrurilor așa de fain pe nume, în provocări din astea nemiloase. N-ar fi trebuit să bem o cafea înainte, să construim alianța terapeutică, să organizăm rucsacul relației terapeutice, în excursia noastră împreună? Nu am rucsac, nici cafea nu am băut...mă trimiți în excursie pe vârf de munte cu echipament neadecvat.

- Fetiță, segmentul celor care ajung să arunce un ochi în lumea lui Ce aș putea să Fiu e tare, dar chiar tare restrâns. Nu discutăm acum despre procesul de selecție, interviuri, evaluări și alte giumbușlucuri, îți spun doar că ești aici pentru că zile în șir ți-ai propus să îl trăiești pe AZI. Obiectivul chiar nu era rău, însă era departe de a fi SMART (cu sens, mărinimos, afectuos cu tine și cu ceilalți, relaxat, în ton cu azi), că între timp iubirea ta se făcea tot mai mică. Nu știu ce-aveți toți de vă gândiți la iubirea din cuplu.

Treziți-vă, eu vorbesc de iubirea de sine!

Asta moare prima.

Te vei trezi în curând. Te vei uita în oglindă câteva secunde bune precum Tom Cruise în Vanilla Sky: nu uita, după 5-10 secunde va fi obligatoriu să te privești SMART. Nu există altă cale.

Pe Ina a chemat-o o voce de copil, două brațe mici au cuprins-o, ca în fiecare dimineață, și i-a trebuit un pic de timp ca să știe unde se află, că parcă era oriunde.

S-a privit în oglindă, cu un sentiment că ar mai dormi mult și bine, și totuși bucuroasă că începe o nouă zi.

- De ce râzi, mami?

- Nu m-am gândit până acum dimineața că AM O ZI, i-a spus. E fantastic să ai o zi, nu-i așa?

- Exact așa mă gândesc și eu, mami. Le spun asta și plușurilor mele.

În timp ce se uita în oglindă, știa exact cum îi va arăta ziua, cu sens, cu mărinimie, cu auto-compasiune și afecțiune, cu relaxare și timp pentru tot ceea ce contează.

Cu iubire de sine.

Deși era fericită pentru design-ul zilei de azi, venea parcă din altă lume. Bizar. A bârâit telefonul, avea un mesaj de la o clientă de coaching: ,,Mulțumesc pentru ziua de ieri, deși a fost extrem de dureros am înțeles întrebarea ta cu iubirea. Și acum, că am înțeles-o, știu exact și ce vreau să fac cu timpul meu. În sfârșit urc pe munte cu

echipamentul adecvat. Îți doresc un azi la fel de bun ca al meu!”

A simțit o mângâiere pe braț.

Când simte așa, spune că e mama ei: ,,Ce faci, grăsuțo?” o întreabă, acum ca-n urmă cu ani. Și nu are nevoie de răspuns, pentru că imediat mai apoi simte ce simte de fiecare dată: cumva, bine și bun de tot, suntem cu toții conectați.

- Mami, aude în cameră, putem primi mesaje din viitor?

Ciudat, ieri ar fi spus că nu prea vede cum... Acum, în schimb, i-a spus:

- Nu știu dacă putem, deci: cine sunt eu să îți spun că nu? Ce simt e că ar fi tare frumos să fim deschiși. Ca atunci când vrem să îmbrățișăm: mai întâi ne deschidem brațele.

Când deschidem brațele, inima și mintea sunt deja deschise.

Cred că doar așa ne-am putea recunoaște și îmbrățișa pe noi, cei din viitor. Și, mai apoi, și pe alții. Pentru că nu putem da ceea ce nu avem.

- Îmi place să deschid brațele!, râse el.

Deci așa arată obiectivul SMART! Nu doar specific – măsurabil - agreat și asumat –realist - delimitat în timp ci, mai mult și din plin: cu sens - mărinimos - afectuos cu tine și cu ceilalți – relaxat - în ton cu azi, cu prezentul.

Pe braț a simțit, de aievea, o mângâiere. Și, în timp ce își punea lămâie în cafea și-a spus: chiar mi-ar plăcea să revăd Interstellar! Și apoi Inception. Chiar, tare mi-ar plăcea!

S-a privit în oglindă și și-a scris în gânduri: Stay SMART